Da, astăzi este ziua în care fac lista aia nenorocită. Deja mi-e puțin rău… Mă trec transpirațiile… Îmi vine să plâng… Calități fizice, înfățișare… păăi… dacă mă gândesc mai bine, o scriu pe-asta altă dată… Încep cu trăsăturile de personalitate… Plusuri: isteață, comunicativă, cu simțul umorului, sociabilă. Minusuri: încăpățânată, ironică până la cinism de multe ori, câteodată rea … Hmmm… Ce fel de om sunt eu? Păi sunt medic. Staaai, asta e meseria pe care o ai. Tu ești doar o meserie? Nu ai nici o valoare ca om? Dacă nu ai nici o valoare, ce transmiți copilului?
Hmm… Ce mă face să mă simt fără valoare?
Da… păăi… raportarea la diferite sisteme de măsură. Cum ar fi? Primul care îmi vine în minte este sistemul de educație care, cu ajutorul notelor sau calificativelor, te plasează pe o treaptă a unei scări. Dar observ că este destul de relativă percepția acestei scări, deoarece, deși am avut note bune până la foarte bune, nu am avut niciodată o părere bună despre mine, m-am simțit întotdeauna destul de proastă. Păi, depinde cu cine faci comparație. Dacă faci comparație cu Einstein, ești destul de proastă, dar dacă faci cu altcineva, cu Xulescu… știi tu cine, ești destul de deșteaptă. Hmm… cu alte cuvinte aș putea să privesc lucrurile și altfel. Sunt și proastă și deșteaptă în același timp. Dar… dacă asta este adevărat, e adevărat pentru toate lucrurile care ne caracterizează și anume sunt bună și rea în același timp, depinde cu cine relaționez, sunt generoasă și zgarcită în același timp, sunt frumoasă și urâtă în același timp, săracă și bogată în același timp, superioară și inferioară în același timp, mediocră și extraordinară în același timp, victimă și abuzator în același timp, iar lista poate continua.
Păi… dacă sunt deja toate lucrurile acestea în același timp, înseamnă că doar eu am puterea de a decide cum sunt și ce sunt în fiecare moment. Asta înseamnă că ceea ce îmi definește valoarea ca om sunt eu însumi și nimeni altcineva, căci doar eu văd întreaga persoană. Eu sunt capabilă de ambele contraste. Ceilalți văd doar ce decid eu să arăt. Și atunci? Ce mă împiedică să mă consider valoroasă? Lipsa sentimentului de acceptare, fericire, împlinire care pornește din momentul în care încep să mă raportez la vreun sistem de măsură. Hmm… atunci ar fi mai bine dacă aș înceta să mă compar cu alții.
Ce este un om? Conform dicționarului, omul este o ființă superioară, sociabilă, caracterizată prin gândire, inteligență, limbaj articulat, capabilă de creație. Dar asta suntem cu toții de la naștere. De ce sunt copiii mai fericiți decât adulții? Că nu se raportează , nu se compară constant cu ceilalți, nu încearcă să se măsoare unul cu celălalt. Cel puțin la început. Aceasta este influența adulților asupra lor.
Automat îmi vin în minte expresii auzite în copilărie… Hei, nu-i frumos să faci asta, nu-i corect să gândești așa, cine te crezi? În viață trebuie să fii bun și generos și extraordinar și deștept și frumos și bogat… Hmm… dar noi suntem toate astea dar și opusul lor în același timp. Conform societății ar trebui să urăsc jumătate din mine. Poate ar trebui să regândim tiparele, sistemele, sau măcar cum ne raportăm la ele. Dar înainte de a face asta, ar trebui sa le înțelegem mai bine, iar asta nu o putem realiza fără să urmărim evoluția lor de-a lungul istoriei, pentru a ne da seama de relevanța lor.
Alte ecouri ale copilăriei se fac auzite în minte… cine te crezi să știi tu mai bine decât alții care au studiat problema ani de zile ? Știu și nu știu în același timp. La fel cu oamenii, și lucrurile, instituțiile, autoritățile și așa mai departe pot fi caracterizate ca bune și rele în același timp, folositoare și nefolositoare în același timp, ceea ce le conferă valoare este ceea ce alegem să facem cu ele.
Da, cred că am înțeles. După părerea mea, toți avem valoare prin noi înșine, toți suntem plini de contraste în același timp, dar puterea de a decide ce vrem să arătăm lumii ne aparține, depinde doar de noi ce facem cu ea.
Va urma:
7. Aaah, puterea, are un gust delicios… Mmm… mai vreau. Ia de-aici pâna te-nneci!
