Ce tot vorbești acolo de telefoane cu fir și despre programe?

Să vedem, când te-ai născut nu aveai nici o credință sau valoare proprie, nici un obicei mental sau tipar de gândire, sau dacă vrei nici un program sau aplicație în telefonul cu fir. Din acel moment au intrat părinții în scenă și a început să curgă cu credințe și valori, cu ai voie și nu ai voie, cu trebuie și nu trebuie, așa-i frumos și așa nu-i frumos. Și, de asemenea, a început să curgă cu pedepse care mai de care pentru comportamentele nedorite de ei. Așa s-au instalat primele programe în telefonul fără fir, sau, altfel spus s-au creat primele obiceiuri mentale sau tipare de gândire.

Aud în minte vocea părinților și mă pierd în amintiri: Fii cuminte, nu te mai murdări atât, mă faci de rușine! O fată nu vorbește așa, să-ți fie rușine! Ai luat premiul trei la clasa întâi? Păi, ce să-i faci dacă doar de atât ești în stare, dacă nu-ți place cartea? Crezi că e grea cartea, stai să vezi cum e la să dai la sapă.

Astăzi mă simt mai ușoară, cred că am dat jos mental vreo 10 kile de când mi-am dat seama că doar eu am puterea de a decide cine și ce sunt. Puterea… ce elixir minunat. Dar după cum spunea un mare filozof și aici mă refer la unchiul lui Spiderman, o dată cu o mare putere vine și o mare responsabilitate. Hmm… și cam la ce se referea? Păi… în funcție de ce hotărăști să arăți lumii, există efecte / consecințe pozitive și efecte / consecințe negative. Trebuie să le înțelegi înainte de a acționa. După cum spuneam, cu toții suntem capabili de contraste.

M-am hotărât, vreau să fiu bună cu mine și cei din jurul meu, să arăt capacitatea mea de compasiune, să fiu înțeleaptă atât cât sunt eu capabilă, vreau să fiu lipsită de judecată atât față de mine cât și față de ceilalți, să arăt înțelegere. Ahaa… Iisuse Hristoase, tu ești? Hei, mai calcă frâna și trage pe dreapta! Nu se poate aici și acum. Cum adică? Păi, așa cum noi suntem capabili de contraste, același lucru este valabil pentru oricine și orice, de la lucruri până la acțiuni, valori, sentimente și așa mai departe. În plus, nu trăiești într-o peșteră, nu ești singurul jucător pe teren, mai sunt și alții și toți suntem conectați în această țesătură împletită alcătuită de educație, societate, cultură, religie. Ceeeee? Cuuuum? Nu mai înțeleg nimic.

Da, astăzi este ziua în care fac lista aia nenorocită. Deja mi-e puțin rău… Mă trec transpirațiile… Îmi vine să plâng… Calități fizice, înfățișare… păăi… dacă mă gândesc mai bine, o scriu pe-asta altă dată… Încep cu trăsăturile de personalitate… Plusuri: isteață, comunicativă, cu simțul umorului, sociabilă. Minusuri: încăpățânată, ironică până la cinism de multe ori, câteodată rea … Hmmm… Ce fel de om sunt eu? Păi sunt medic. Staaai, asta e meseria pe care o ai. Tu ești doar o meserie? Nu ai nici o valoare ca om? Dacă nu ai nici o valoare, ce transmiți copilului?

Hmm… Ce mă face să mă simt fără valoare?

Unde rămăsesem? Aha… iubirea, atât de simplă și în același timp atât de complicată. Iau foaia de hârtie pe care am scris anterior atribute fizice, înfățișare și mă gândesc… Sinceritate brutală… Păi… cred că mai bine încep cu cealaltă parte… aceea cu personalitatea, că pare mai simplu. Să vedem… plusuri… ce zice bărbate-miu tot timpul? Aha, că vorbesc ca un radio. Deci sunt comunicativă, e de bine. Ok, ce altceva? Hmm… Am simțul umorului, sunt isteață… Ce mama naibii e atât de greu să găsesc ceva pozitiv de spus despre mine? De ce trebuie să mă gândesc la ce au alții de spus despre mine? Sunt încăpățânată, câteodată rea, încerc să îmi impun punctul de vedere (cu argumente valide în opinia mea), sunt des ironică, îmi sare țandăra destul de repede, nu iert așa ușor și lista poate continua. De ce îmi vine mai ușor să spun ce părți negative am? Chiar așa părere proastă am despre mine? De ce?

Automat îmi vine în minte vocea părinților, dacă nu pui mâna pe carte o să ajungi la coada vacii sau o să ajungi să dai cu sapa. Trebuie să fii printre primii zece din clasă, restul nu contează. Cât ai luat la română? 9? Dar Alina cât a luat, 10? Ea de ce poate și tu nu poți? Ți-am creat toate condițiile, numai să înveți, ai lumină, ai ce să mănânci, alți copii învață la lumina lumânării pe stomacul gol! Lasă, dacă nu vrei să înveți, nu e nici o problemă, bine că ești fată, poți oricând să te căsătorești bine și ai terminat problema.

Vai de mine, cred că totuși trebuie să mă mai gândesc o dată și poate să iau în considerare varianta să consult un coleg psihiatru. Ce mama naibii m-a apucat? Am înnebunit complet? Poate că lumea care mă cunoaște de atâta vreme are dreptate când mă judecă. De ce Dumnezeu renunț eu la o profesie bine platită în care am investit aproape 20 ani din viață? Și care în principiu îmi face plăcere? Ce e în neregulă cu mine? Și renunț ca să fac ce, mai exact? Să stau acasă? Nu sunt normală la cap?

Pe de altă parte nu trăiesc ei viața ta, nu văd decât un medic care câștigă bine și are o familie frumoasă. Hei, ai uitat deja când veneai acasă după 10-11 ore de muncă, sau după o gardă de oficial 24 ore, că în practică, erau cel putin 30. Și ajungeai acasă și singurul lucru pe care îl doreai era o jumatate de oră de liniște? Cum soțul explica copilului, care abia aștepta să te întorci acasă, că mami a avut o zi grea și vrea un moment să respire? Ce spunea cel mic? De ce nu se poate ca eu și mami să respirăm împreună? De câte ori nu ți-a spus soțul că nu are nevoie de o căruță de bani, ci de o soție?

Unde rămăsesem? Aaaaa, iubirea, bat-o vina! Asaa, pasul unu era să identific atributele fizice și psihice. Mă apuc să fac o listă, gândesc mai bine dacă văd ce trebuie să analizez. Un suport vizual nu strică niciodată. Cum nu îmi permit extravaganțe, iau o foie de hârtie, o împăturesc frumos în două și o rup cu grijă. Scriu pe una dintre ele atribute fizice / înfățișare iar pe cealaltă personalitate și pe ambele intenționez să scriu plusurile și minusurile. Ok, gata… Mă uit în jur și văd că trebuie să fac ordine în cameră și, dacă tot mă apuc, trebuie să fac în toată casa. Dar trebuie să fac și ceva de mâncare, că doar trebuie să mâncăm și noi ceva cât de cât sănătos, altfel ce fel de mamă aș fi? Și ce mai trebuie să fac? Aha, ar fi bine dacă totuși aș merge și la cumpărături să fiu sigură că avem ce ne trebuie în frigider. Și mai trebuie…

Doamne, Dumnezeule mare, ce-i cu atâta iubire de sine pe internet? Ce-ați pățit, oameni buni? Ce s-a întâmplat cu să-ți iubești aproapele, ca pe tine însuți?

Heei, stai puțin, ce-ai spus? Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți .. Hmm… Să ne gândim și să analizăm… Deci, se pleacă de la o premiză, o presupunere, și anume că eu știu să mă iubesc pe mine. Păi, bine dom’le, cui îi place absolut fiecare bucățică din el? Cine iubește toate aspectele ce alcătuiesc fizicul sau toate trăsăturile personalității sale? Marea majoritate e nemulțumită de ceva la ea, ar vrea să îmbunătățească sau chiar să schimbe ceva cu totul, eu sunt aici inclusă. Aoleu! Păi, folosind logica, dacă eu nu știu să mă iubesc pe mine, nu știu să iubesc nici pe celălalt. Șoc și groază! Prin extensie eu nu îmi iubesc soțul și copilul!

Te-ai întrebat vreodată de ce nu ai succesul pe care ți-l dorești și nu trăiești viața pe care ai visat-o sau la care visezi? Nu ai muncit destul? Nu ai depus destul efort? Nu ai avut inteligența necesară? Nu ai avut părinții potriviți? Nu te-ai născut în țara care trebuie? De ce oare? Sau… Poate pentru că nu este acesta într-adevăr visul tău.

Ca să ne înțelegem despre ce discutăm, hai să fim brutal de sinceri, atât cu viața dar mai ales cu noi înșine. Ce înseamnă succes? Atât aici pe plaiurile mioritice, dar și pe alte meleaguri, succesul este echivalent cu a avea o căruță de bani, opțional faimă și/sau o familie frumoasă și să poți face ce vrei cu timpul tău, adică libertate.